Oare poate teatrul să audă apelul disperat pe care îl emit vremurile noastre într-o lume de cetăţeni sărăciţi, ferecaţi în celulele unei realităţi virtuale, retraşi într-o izolare sufocantă? Într-o lume de existenţe robotizate înăuntrul unui sistem totalitar de control al şi de represiune a tuturor aspectelor vieţii?
Îi pasă teatrului de distrugerea ecologică, de încălzirea globală, de masivele pierderi la nivelul biodiversităţii, de poluarea oceanelor, de topirea calotelor glaciare, de tot mai desele incendii forestiere şi de fenomenele meteorologice extreme? Poate teatrul să devină un factor activ în ecosistem? De mulţi ani teatrul observă impactul uman asupra planetei, dar nu izbuteşte să facă faţă aceastei probleme.
Este teatrul îngrijorat de condiţia umană, aşa cum se prezintă ea în secolul 21, când cetăţeanul este manipulat de interese politice şi economice, de reţelele media şi de grupurile formatoare de opinie? Când reţelele sociale, pe cât de mult înlesnesc comunicarea, sunt o formidabilă justificare a acesteia, pentru că furnizează necesara distanţă de siguranţă faţă de Celălalt? O copleşitoare senzaţie de frică de Celălalt, de cel care e diferit, de Străin, domină gândurile şi acţiunile noastre.
Poate teatrul să funcţioneze ca un atelier de coexistenţă a diferenţelor fără să ţină seama de trauma sângerândă? Această traumă sângerândă ne îndeamnă să reconstruim Mitul. Cum spune Heiner Müller, „Mitul este un agregat, o maşină la care se pot conecta mereu alte şi alte noi maşini. El transportă energia până când viteza crescândă va face să explodeze câmpul cultural”; şi câmpul barbariei, aş adăuga eu.
Oare poate teatrul, prin reflectoarele sale, să dezvăluie traumele sociale şi să înceteze a se arăta pe sine însuși într-o lumină falsă?
Întrebări care nu se pretează la răspunsuri definitive, pentru că teatrul există și dăinuie datorită întrebărilor fără răspuns. Întrebări stârnite de Dionisos, trecând prin locul său de naștere, arena teatrului antic, și continuându-și tăcut călătoria de refugiat prin peisaje de război, astăzi, de Ziua Mondială a Teatrului.
Să privim în ochii lui Dionisos, zeul extatic al teatrului şi al Mitului ce uneşte trecutul, prezentul şi viitorul, copilul născut de două ori de Zeus şi de Semele, expresia identităţilor fluide, bărbat şi femeie, mânios şi blând, divin şi animalic, la limita dintre nebunie şi raţiune, ordine şi haos, un acrobat pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Dionisos pune o întrebare ontologică fundamentală – ce înseamnă toate astea? –, o întrebare care îl împinge pe creator spre o tot mai profundă investigare a rădăcinii mitului şi a multiplelor dimensiuni ale enigmei care este omul.
Avem nevoie de noi căi narative, care să cultive memoria şi să creeze o nouă responsabilitate morală şi politică, ca să ieşim de sub dictatura multiformă a Evului Întunecat din ziua de azi.
Versiunea în limba română: Alice Georgescu
