"Montarea sa nu trenează nici o secundă, iar ritmul e cu adevărat 
ameţitor. Iureşul de pe scenă halucinează spectatorii, absorbindu-i 
înăuntru printr-o veritabilă forţă centripetă. Scenele se încrucişează 
rapid, discuţiile între personajele actuale, pline de autocontrol şi de 
răceală, cultivă un aer glacial. O derapare (de fapt nu una, ci zeci!) 
pe pante de bikeri sau căderea literalmente din picioare a actorilor, ca
 loviţi de trăsnet, in vertijuri energetice specifice epocii, 
delimitează scenele şi planurile. [...] În cei câţiva metri ai scenei, 
cu spectatorii aşezaţi pe două laturi, Dragoş Buhagiar reuşeşte să 
deseneze cel puţin cinci spaţii diferite: casele celor …
  
    
    
  
   
      
     
        
      
     
        
      
     
        
      
     
        
      
    